Banda lui Moebius (Partea I)

Compartimentele unui accelerat sunt mai spaţioase decât îmi aduceam aminte de acum doi ani, când am cǎlǎtorit ultima oarǎ cu trenul. Chiar şi aşa, presimt cǎ urmele paşilor mei vor lega de multe ori cele douǎ capete ale holului în cele 6 ore, cât va dura cǎlǎtoria. Cu rucsacul în spate şi cǎştile în urechi, urc treptele înalte ale trenului. Pe hol aglomeraţie. Ȋn câteva minute reuşesc sǎ ajung la uşa compartimentului meu şi trag cu putere de ea. Nu se deschide. Mai trag o datǎ. Nimic. Mǎ pregǎtesc pentru a treia încercare, dar renunţ imediat. O mânǎ a apǎrut din spatele perdeluţei vişinii şi mǎ ajutǎ. Intru în compartiment şi rostesc rǎspicat un ‘mulţumesc’. Nu aud niciun ‘cu plǎcere’. Ȋmi urc rucsacul pe suportul de bagaje şi mǎ aşez la locul meu, lângǎ geam. Mǎ uit în jur şi aflu cǎ mâna pe care am vǎzut-o mai devreme aparţine personajului de vis-a-vis. Greu de trecut cu vederea o mânǎ de bǎrbat cu unghiile vopsite în negru. 

Trenul porneşte cu un şuierat. Trec 10 minute. Trece o orǎ. De obicei, prezenţa persoanelor strǎine în jurul meu mǎ lasǎ rece. De data asta însǎ e diferit. Nu cred în aure, dar dacǎ aş începe sǎ cred, acum ar fi momentul. Acest individ din faţa mea are un magnetism de-a dreptul intrigant. Pǎrul lung, şaten,uşor ondulat şi ochii verzui cu gene voluptoase ar fi descrierea idealǎ a unei fecioare timide, şi totuşi el le îmbracǎ într-o masculinitate impertinenǎ, senzualǎ. Am senzaţia cǎ privirea aceea care sǎgeteazǎ podeaua de mai bine de jumǎtate de orǎ ascunde în spatele ei ceva complet decadent. La un moment dat, liniştea seninǎ indusǎ de vocea rǎguşitǎ a lui Nat King Cole mi-e întreruptǎ de cǎtre strigǎtul ochilor acelora pǎtrunzǎtori. Mǎ uit spre ei şi îmi dau seama cǎ mǎ vizeazǎ. Realizez dupǎ câteva secunde cǎ ne holbǎm unul la celǎlalt şi îmi întorc rapid privirea spre geam, neputând sǎ controlez o uşoarǎ îmbujorare ce-mi picteazǎ pomeţii.      

Ȋncerc sǎ mǎ detaşez de prezenţa acestui individ, dar Bǎrǎganul nu mǎ ajutǎ Nici cǎlǎtoria prin infern a lui Dante nu reuşeşte sǎ-mi atragǎ atenţia, aşa cǎ închid cartea cu zgomot. O fracţiune de secundǎ e necesarǎ ca biletul de tren, folosit drept semn de carte, sǎ-şi ia zborul dintre paginile volumului şi sǎ aterizeze cuminte pe jos. Clipa asta e atât de dilatatǎ pentru mine…ca o melasǎ. Lungǎ şi lipicioasǎ. Ȋn general evit cu orice preţ sǎ atrag atenţia asupra mea, iar astfel de momente nu-mi folosesc. Aşa cǎ nici dupǎ ce ridic, vizibil jenatǎ, biletul de jos, nu îmi revin. Faptul cǎ ochii verzi din faţa mea au observat atent întâmplarea nu-mi accelereazǎ cu nimic dezmeticirea. Rǎmân agitatǎ minute bune. Nu merg nici la judecatǎ, nici la spânzurǎtoare, şi totuşi inima refuzǎ sǎ-mi batǎ altfel decât nǎucitor de repede. Dupǎ o bucatǎ de vreme în care privirea aceea tot face drumuri ciudate de la geam cǎtre mine şi înapoi, îmi fac curaj şi fac ceva ce n-am mai fǎcut niciodatǎ : îl întreb dacǎ mǎ cunoaşte de undeva. Primesc un rǎspuns complet ridicol:

 - Nu ştiu.

Ȋi ofer în schimb o sprânceanǎ ridicatǎ şi, orgolioasǎ defel, nu mai insist. Inevitabil, se aşterne din nou tǎcerea. Mǎ gândesc cǎ în 4 ore voi coborî din tren.

Pânǎ la urmǎ însǎ, dupǎ câteva minute iau decizia de a mǎ elibera singurǎ din strânsoarea asta visceralǎ. Ȋmi iau bagajele, simţindu-le de 10 ori mai grele decât sunt, şi mǎ îndrept spre uşa compartimentului. O deschid şi îi ofer apoi acestei nǎluci o ultimǎ privire, încinsǎ, pe care mi-o intoarce fǎrǎ reţineri. Prin puterea privirilor noastre parcǎ fiecare încearcǎ sǎ-l rǎpeascǎ pe celalalt, sǎ-l ducǎ undeva, în strǎfundul minţii şi al sufletului şi sǎ-l închidǎ acolo pentru totdeauna. Ne uitǎm aşa, complici, unul la celǎlalt, de parcǎ am fi singurii deţinǎtori ai unui secret, de altfel atât de ascuns cǎ nici mǎcar noi nu-l ştim. Deschid într-un final uşa, ies, mǎ opresc pentru 3 secunde pe hol pentru a mǎ reculege şi îmi continui apoi drumul spre compartimentul urmǎtor.

Am noroc: este gol. Mă aşez tot la geam şi pentru că a început să picure de câteva minute, mă pierd repede printre cărările făcute de picăturile de ploaie pe geamul murdar al trenului. Ploaia are întotdeauna un efect hipnotic asupra mea. La un moment dat, scârţâitul uşii mă trezeşte din visare. Este acelaşi personaj cu păr lung şi unghii negre. Ridic evaziv sprâncenele, dându-i de înţeles că nu-mi face plăcere prezenţa sa. Se arată totuşi complet neperturbat de privirea mea şi se aşează faţă în faţă cu mine.
- Uite ce e, îmi pare rău că te-am privit aşa insistent. M-ai întrebat dacă ne cunoaştem, iar eu ţi-am răspuns că nu ştiu. Şi am vorbit serios. Nu-mi dau seama dacă te cunosc de undeva sau doar semeni foarte mult cu cineva. Asta e tot ce voiam să-ţi spun.
Ȋmi dau seama cǎ ochii sǎi întrebǎtori aşteaptă sǎ fie iertaţi, aşa cǎ îi rǎspund rǎspicat:
- Ai şiretul desfăcut.
- Ah…mersi. Poate ne vedem la concert. O zi bună.
- De unde ştii că merg la concert?
- Tatuajul. Discret, într-adevăr, dar l-am observat când ai ridicat biletul de jos. Mă gândesc că dacă îţi plac atât de mult încât ţi-ai tatuat logo-ul lor pe încheieturǎ, atunci sigur nu vei rata ocazia să-i vezi live.
- Ai ceva spirit de observaţie, nimic de zis. Ei bine, da, acolo merg.
Îşi ridică două degete la frunte, în semn de salut, şi părăsi compartimentul. Rǎmân cu privirea ţintuitǎ spre uşǎ, derulând în negativ iar şi iar ultimele douǎ minute. Mă încearcă o uşoarǎ mustrare de conştiinţă. Sunt sigură că şi mie mi s-a întâmplat să privesc pe cineva mai mult sau mai insistent decât era cazul, dar nu mi s-a rǎspuns niciodatǎ cu atâta ostilitate. L-am tratat cam aspru pe acest individ şi nu era cazul.

Într-un final, scârţâitul roţilor anunţă sosirea la destinaţie. Ploaia s-a oprit de puţin timp, iar pământul zvântat emană o răcoare plăcută. La pensiunea la care am ales să mă cazez am mai stat de câteva ori în trecut, aşa că drumul îmi este cunoscut şi ajung repede. Mai am doar o oră la dispoziţie pentru a mă pregăti.