Exitus

Am cǎlǎrit negura densǎ pânǎ în mijlocul crângului. Miroase a noapte. Desişul sfinţit de ploaie aruncǎ stropi întârziaţi pe umerii mei. Bruma de stele îmi asmute drumul cǎtre copacul cel bǎtrân din adâncurile nicǎieriului. Aici timpul se mǎsoarǎ-n metri şi spaţiul în minute. Iar eu mǎ mǎsor în sǎruturi pe frunte. Ajung şi-mi încetinesc paşii ca o cheiţǎ de la o cutie muzicalǎ. Sprijinit de scoarţa uscatǎ, el aşteaptǎ. Când mǎ opresc îşi îndreaptǎ ochii spre mine. Chipul sǎu alb îmi freamǎtǎ sub piele un lied funebru. Se ridicǎ, sprijinindu-se în mâna stângǎ, slabǎ, pierdutǎ sub mâneca unui costum vetust. Vocea lui spartǎ îmi şopteşte de departe o vrajǎ bizarǎ. Tǎlpile sale trosnesc frunzele veştede tot mai aproape de umbra mea. Se apropie într-atât, cǎ ne atingem vârfurile nasurilor. Ȋn ochii sǎi zǎresc ultimele suflǎri ale tuturor celor care au traversat vreodatǎ aceastǎ lume. Pupilele translucide topesc bǎtǎi de inimi din toate colţurile lumii. Una câte una. Ȋmi dau seama cǎ e blestemat sǎ trǎiascǎ fiecare moarte ca şi când ar fi a sa. Ridic uşor mâna şi i-o trec peste chipul lǎptos. Un suflet mai singur ca al lui nu am întâlnit nicicând. Mǎ hotǎrǎsc sǎ mǎ ofer lui. Sǎ trǎim morţi împreunǎ. Una câte una. Ȋmi oferǎ buzele sale într-un sǎrut mistic, cu gust de tǎmâie. Ȋşi întinde aripile cenuşii în înaltul de deasupra noastrǎ şi mǎ adǎposteşte sub ele ca-ntr-un cocon. Rǎmas bun.