“Am impresia cǎ o mocirlǎ vâscoasǎ şi urâtǎ era gata sǎ-mi
înghitǎ atunci încǎlţǎmintea la fiecare pas pe care-l fǎceam. Ȋnaintam,
epuizat, prin mocirlǎ, iar în faţa şi în spatele meu nu se vedea decât o
nesfârşitǎ mlaştinǎ întunecatǎ. Timpul se scurgea şi el în ritmul paşilor mei
şovǎitori. Cei din jurul meu o luaserǎ cu mult înainte, dar eu bǎteam pasul pe
loc, târându-mǎ prin mlaşinǎ. Lumea se schimba radical. […] Zilele erau toate
la fel pentru mine. Nu îndrǎzneam nici mǎcar sǎ ridic privirile, pentru cǎ trebuia
sǎ le ţin aţintite pe mlaştina nesfârşitǎ din faţa ochilor mei. Puneam jos
piciorul drept şi îl ridicam pe stângul,
îl puneam jos pe stângul şi-l ridicam pe dreptul, fǎrǎ sǎ ştiu unde mǎ aflu,
fǎrǎ sǎ ştiu mǎcar dacǎ merg în direcţia cea bunǎ. Ştiam doar cǎ trebuia sǎ
merg undeva, cǎ trebuia sǎ înaintez pas cu pas.”
Haruki Murakami, Pǎdurea norvegianǎ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu