Cornet de glace vanille

     Ȋn dimineaţa aceea însoritǎ nu avea planuri. Ieşise din casǎ cu unica dorinţǎ de a inspira razele soarelui şi de a se îmbǎia în cǎldura leneşǎ de august. Luase la rând toate magazinele şi buticurile din cartier. Ȋi plǎcea sǎ intre şi în cofetǎrii, fǎrǎ însǎ a mânca vreo prǎjiturǎ. Trecea doar în revistǎ cu privirea toate produsele din vitrinǎ: ecleruri, savarine, prǎjituri cu cremǎ de portocale, cu glazurǎ de fulgi de migdale sau fursecuri cu alune. Arǎtau minunat laolaltǎ şi îi induceau o stare de exaltare nevinovatǎ. Şi pentru cǎ era varǎ, toate cofetǎriile aveau şi automate de îngheţatǎ. Se gândi cǎ nu a luat micul-dejun şi cǎ i-ar prinde bine ceva rǎcoritor, aşa cǎ îşi cumpǎrǎ un cornet cu îngheţatǎ de vanilie. Doar ce apucǎ sǎ-i simtǎ gustul şi cornetul îi scǎpǎ din mânǎ, lipindu-se de trotuar. Se aştepta la asta. Ȋn fiecare varǎ scǎpa câte un cornet pe jos, iar vara asta era pe sfârşite şi încǎ nu i se întâmplase. Luǎ un şervetel şi-şi şterse picioarele rǎcorite de câţiva stropi de îngheţatǎ.

     Ȋşi ridicǎ apoi ochii din asfaltul care i se topea sub sandale şi privirea îi rǎmase agǎţatǎ de firma din faţa sa. Era o firmǎ cu litere luminoase, mari, aurii, care o ducea cu gândul la reclamele vintage ale circurilor din anii ’50. Afterlife. Se îndreptǎ cǎtre uşa închisǎ, cu gândul de a arunca o privire înǎuntru, prin geam. Ȋn schimb, dǎdu cu ochii de o fatǎ mignonǎ, cu rochie albǎ cu buline roşii şi pǎlǎrie de paie. Era ea însǎşi, oglinditǎ în geamul magazinului. Curioasǎ din fire, puse mâna pe clanţǎ şi deschise. Sunetul jucǎuş al unui clopoţel îi anunţǎ intrarea. Zâmbi din colţul gurii şi se întrebǎ în gând ce fel de magazin era acela, de mai folosea la acea vreme clopoţei la intrare. Cu mâna încǎ pe clanţǎ şi privirea înainte, realizǎ cǎ se afla deja afarǎ, cu spatele la magazin, şi cǎ tocmai ieşise. Se uitǎ în spate, dar nu distinse decât aceeaşi oglindire. Numai cǎ de data aceasta oglindirea îi apǎrea prin uşa deschisǎ. Ȋşi dǎdu seama cǎ se afla de fapt în magazin.

     Ȋnchise uşa în urma ei şi înaintǎ. Era o lume exact ca cea de afarǎ, numai cǎ de partea aceasta a uşii, ea era singurul personaj care anima cartierul. Niciun alt suflet nu mai era prezent. Se uitǎ în ambele direcţii şi dupǎ câteva secunde hotǎrî sǎ se îndrepte spre casǎ.  Intrǎ în cofetǎria de la care îşi cumpǎrase îngheţata. Era deschisǎ, dar nu se afla nimeni înǎuntru. Nici prǎjiturile proaspete din vitrinǎ nu îi sugerau cǎ ar fi fost aşezate acolo de cineva, ci mai degrabǎ dǎdeau senzaţia unor bibelouri de porţelan fin ce stǎteau de multǎ vreme pe rafturi. Ȋi trecu prin gând sǎ meargǎ în spatele vitrinei, sǎ guşte una, dar nu îndrǎzni. Ieşi din cofetǎrie şi privi cǎtre staţia RATB. Un autobuz staţiona şi avea farurile aprinse în semn de pornire. Niciun pasager nu se afla în el. Locul şoferului era şi el gol. Ce bizarerie!, gândi.

     Hotǎrî sǎ iasǎ din acel loc şi sǎ se întoarcǎ acasǎ. Acasǎ-acasǎ. Se îndreptǎ cu paşi fermi cǎtre uşa magazinului şi o deschise. Privi în afarǎ şi vǎzu furnicarul agitat pe care îl lǎsase în urmǎ cu câteva minute înainte. Autobuzul tocmai pleca din staţie şi era plin. Bǎtrâne cu sacoşe grele se întorceau de la piaţǎ, copii cu câte un leu în mânǎ roiau veseli lângǎ îngheţatǎ, o femeie cu un mǎnunchi de lavandǎ se învârtea printre trecǎtori şi încerca fǎrǎ succes sǎ vândǎ plǎntuţele frumos mirositoare. Agitaţia asta îi plǎcuse întotdeauna, aşa cǎ zâmbi şi se pregǎti sǎ se alǎture şi ea zumzetului. Ȋn aceeaşi clipǎ, prin faţa magazinului trecea un bǎtrân. Când ajunse în dreptul uşii, aceasta se deschise brusc şi dinǎuntru nu ieşi decât o mânǎ de cenuşǎ care se dispersǎ repede în aer. Ce vânt puternic!, îşi spuse bǎtrânul. Şi ce nori! Cred cǎ o sǎ plouǎ disearǎ.

Exitus

Am cǎlǎrit negura densǎ pânǎ în mijlocul crângului. Miroase a noapte. Desişul sfinţit de ploaie aruncǎ stropi întârziaţi pe umerii mei. Bruma de stele îmi asmute drumul cǎtre copacul cel bǎtrân din adâncurile nicǎieriului. Aici timpul se mǎsoarǎ-n metri şi spaţiul în minute. Iar eu mǎ mǎsor în sǎruturi pe frunte. Ajung şi-mi încetinesc paşii ca o cheiţǎ de la o cutie muzicalǎ. Sprijinit de scoarţa uscatǎ, el aşteaptǎ. Când mǎ opresc îşi îndreaptǎ ochii spre mine. Chipul sǎu alb îmi freamǎtǎ sub piele un lied funebru. Se ridicǎ, sprijinindu-se în mâna stângǎ, slabǎ, pierdutǎ sub mâneca unui costum vetust. Vocea lui spartǎ îmi şopteşte de departe o vrajǎ bizarǎ. Tǎlpile sale trosnesc frunzele veştede tot mai aproape de umbra mea. Se apropie într-atât, cǎ ne atingem vârfurile nasurilor. Ȋn ochii sǎi zǎresc ultimele suflǎri ale tuturor celor care au traversat vreodatǎ aceastǎ lume. Pupilele translucide topesc bǎtǎi de inimi din toate colţurile lumii. Una câte una. Ȋmi dau seama cǎ e blestemat sǎ trǎiascǎ fiecare moarte ca şi când ar fi a sa. Ridic uşor mâna şi i-o trec peste chipul lǎptos. Un suflet mai singur ca al lui nu am întâlnit nicicând. Mǎ hotǎrǎsc sǎ mǎ ofer lui. Sǎ trǎim morţi împreunǎ. Una câte una. Ȋmi oferǎ buzele sale într-un sǎrut mistic, cu gust de tǎmâie. Ȋşi întinde aripile cenuşii în înaltul de deasupra noastrǎ şi mǎ adǎposteşte sub ele ca-ntr-un cocon. Rǎmas bun.

Banda lui Moebius (Partea I)

Compartimentele unui accelerat sunt mai spaţioase decât îmi aduceam aminte de acum doi ani, când am cǎlǎtorit ultima oarǎ cu trenul. Chiar şi aşa, presimt cǎ urmele paşilor mei vor lega de multe ori cele douǎ capete ale holului în cele 6 ore, cât va dura cǎlǎtoria. Cu rucsacul în spate şi cǎştile în urechi, urc treptele înalte ale trenului. Pe hol aglomeraţie. Ȋn câteva minute reuşesc sǎ ajung la uşa compartimentului meu şi trag cu putere de ea. Nu se deschide. Mai trag o datǎ. Nimic. Mǎ pregǎtesc pentru a treia încercare, dar renunţ imediat. O mânǎ a apǎrut din spatele perdeluţei vişinii şi mǎ ajutǎ. Intru în compartiment şi rostesc rǎspicat un ‘mulţumesc’. Nu aud niciun ‘cu plǎcere’. Ȋmi urc rucsacul pe suportul de bagaje şi mǎ aşez la locul meu, lângǎ geam. Mǎ uit în jur şi aflu cǎ mâna pe care am vǎzut-o mai devreme aparţine personajului de vis-a-vis. Greu de trecut cu vederea o mânǎ de bǎrbat cu unghiile vopsite în negru. 

Trenul porneşte cu un şuierat. Trec 10 minute. Trece o orǎ. De obicei, prezenţa persoanelor strǎine în jurul meu mǎ lasǎ rece. De data asta însǎ e diferit. Nu cred în aure, dar dacǎ aş începe sǎ cred, acum ar fi momentul. Acest individ din faţa mea are un magnetism de-a dreptul intrigant. Pǎrul lung, şaten,uşor ondulat şi ochii verzui cu gene voluptoase ar fi descrierea idealǎ a unei fecioare timide, şi totuşi el le îmbracǎ într-o masculinitate impertinenǎ, senzualǎ. Am senzaţia cǎ privirea aceea care sǎgeteazǎ podeaua de mai bine de jumǎtate de orǎ ascunde în spatele ei ceva complet decadent. La un moment dat, liniştea seninǎ indusǎ de vocea rǎguşitǎ a lui Nat King Cole mi-e întreruptǎ de cǎtre strigǎtul ochilor acelora pǎtrunzǎtori. Mǎ uit spre ei şi îmi dau seama cǎ mǎ vizeazǎ. Realizez dupǎ câteva secunde cǎ ne holbǎm unul la celǎlalt şi îmi întorc rapid privirea spre geam, neputând sǎ controlez o uşoarǎ îmbujorare ce-mi picteazǎ pomeţii.      

Ȋncerc sǎ mǎ detaşez de prezenţa acestui individ, dar Bǎrǎganul nu mǎ ajutǎ Nici cǎlǎtoria prin infern a lui Dante nu reuşeşte sǎ-mi atragǎ atenţia, aşa cǎ închid cartea cu zgomot. O fracţiune de secundǎ e necesarǎ ca biletul de tren, folosit drept semn de carte, sǎ-şi ia zborul dintre paginile volumului şi sǎ aterizeze cuminte pe jos. Clipa asta e atât de dilatatǎ pentru mine…ca o melasǎ. Lungǎ şi lipicioasǎ. Ȋn general evit cu orice preţ sǎ atrag atenţia asupra mea, iar astfel de momente nu-mi folosesc. Aşa cǎ nici dupǎ ce ridic, vizibil jenatǎ, biletul de jos, nu îmi revin. Faptul cǎ ochii verzi din faţa mea au observat atent întâmplarea nu-mi accelereazǎ cu nimic dezmeticirea. Rǎmân agitatǎ minute bune. Nu merg nici la judecatǎ, nici la spânzurǎtoare, şi totuşi inima refuzǎ sǎ-mi batǎ altfel decât nǎucitor de repede. Dupǎ o bucatǎ de vreme în care privirea aceea tot face drumuri ciudate de la geam cǎtre mine şi înapoi, îmi fac curaj şi fac ceva ce n-am mai fǎcut niciodatǎ : îl întreb dacǎ mǎ cunoaşte de undeva. Primesc un rǎspuns complet ridicol:

 - Nu ştiu.

Ȋi ofer în schimb o sprânceanǎ ridicatǎ şi, orgolioasǎ defel, nu mai insist. Inevitabil, se aşterne din nou tǎcerea. Mǎ gândesc cǎ în 4 ore voi coborî din tren.

Pânǎ la urmǎ însǎ, dupǎ câteva minute iau decizia de a mǎ elibera singurǎ din strânsoarea asta visceralǎ. Ȋmi iau bagajele, simţindu-le de 10 ori mai grele decât sunt, şi mǎ îndrept spre uşa compartimentului. O deschid şi îi ofer apoi acestei nǎluci o ultimǎ privire, încinsǎ, pe care mi-o intoarce fǎrǎ reţineri. Prin puterea privirilor noastre parcǎ fiecare încearcǎ sǎ-l rǎpeascǎ pe celalalt, sǎ-l ducǎ undeva, în strǎfundul minţii şi al sufletului şi sǎ-l închidǎ acolo pentru totdeauna. Ne uitǎm aşa, complici, unul la celǎlalt, de parcǎ am fi singurii deţinǎtori ai unui secret, de altfel atât de ascuns cǎ nici mǎcar noi nu-l ştim. Deschid într-un final uşa, ies, mǎ opresc pentru 3 secunde pe hol pentru a mǎ reculege şi îmi continui apoi drumul spre compartimentul urmǎtor.

Am noroc: este gol. Mă aşez tot la geam şi pentru că a început să picure de câteva minute, mă pierd repede printre cărările făcute de picăturile de ploaie pe geamul murdar al trenului. Ploaia are întotdeauna un efect hipnotic asupra mea. La un moment dat, scârţâitul uşii mă trezeşte din visare. Este acelaşi personaj cu păr lung şi unghii negre. Ridic evaziv sprâncenele, dându-i de înţeles că nu-mi face plăcere prezenţa sa. Se arată totuşi complet neperturbat de privirea mea şi se aşează faţă în faţă cu mine.
- Uite ce e, îmi pare rău că te-am privit aşa insistent. M-ai întrebat dacă ne cunoaştem, iar eu ţi-am răspuns că nu ştiu. Şi am vorbit serios. Nu-mi dau seama dacă te cunosc de undeva sau doar semeni foarte mult cu cineva. Asta e tot ce voiam să-ţi spun.
Ȋmi dau seama cǎ ochii sǎi întrebǎtori aşteaptă sǎ fie iertaţi, aşa cǎ îi rǎspund rǎspicat:
- Ai şiretul desfăcut.
- Ah…mersi. Poate ne vedem la concert. O zi bună.
- De unde ştii că merg la concert?
- Tatuajul. Discret, într-adevăr, dar l-am observat când ai ridicat biletul de jos. Mă gândesc că dacă îţi plac atât de mult încât ţi-ai tatuat logo-ul lor pe încheieturǎ, atunci sigur nu vei rata ocazia să-i vezi live.
- Ai ceva spirit de observaţie, nimic de zis. Ei bine, da, acolo merg.
Îşi ridică două degete la frunte, în semn de salut, şi părăsi compartimentul. Rǎmân cu privirea ţintuitǎ spre uşǎ, derulând în negativ iar şi iar ultimele douǎ minute. Mă încearcă o uşoarǎ mustrare de conştiinţă. Sunt sigură că şi mie mi s-a întâmplat să privesc pe cineva mai mult sau mai insistent decât era cazul, dar nu mi s-a rǎspuns niciodatǎ cu atâta ostilitate. L-am tratat cam aspru pe acest individ şi nu era cazul.

Într-un final, scârţâitul roţilor anunţă sosirea la destinaţie. Ploaia s-a oprit de puţin timp, iar pământul zvântat emană o răcoare plăcută. La pensiunea la care am ales să mă cazez am mai stat de câteva ori în trecut, aşa că drumul îmi este cunoscut şi ajung repede. Mai am doar o oră la dispoziţie pentru a mă pregăti.