Concediu

Vreau sã îmi iau concediu de la viaţã,

Şi dupã o vreme sã mã-ntorc

Cu-n suflet rece si de gheaţã,

Crãiasa unui cântec mort.

Nu vreau sã mai traiesc, dar nici nu vreau sã mor,

Îmi curge otravã prin suflet şi prin gând.

Mã sfâşie prea tare acest dor,

Vreau sã dispar de pe acest pãmânt.

Am vrut o lume sã clãdesc

Alãturea de tine,

Dar într-un mod sumbru de firesc

Ai transformat-o în ruine.

Eu, o naivã, ţeseam poveşti în minte

Despre noi doi la 70 de ani,

Iar tu le luai pe rând, le sugrumai, şi schingiuite

Le-ardeai pe rug, ca pe duşmani.

Prea mult din suflul meu spre tine se tot duce,

Deşi încerc sã-l potolesc.

Oare cât voi mai duce-aceastã cruce

Doar pentru cã am îndrãznit sã te iubesc?

Încǎ vǎ iubesc

Iubesc cu sfinţenie. Şi iubesc cu încǎpǎţânare.  Iubesc fǎrǎ sfârşit. Iubirile mele au doar început. Te iubesc şi acum, tu, iubit al adolescenţei mele. Te iubesc şi pe tine, piramida mea turcoaz. Şi sfera mea galbenǎ…pânǎ şi pe tine te iubesc. Iar tu, cubul meu roşu…pe tine te-am iubit cel mai mult. Şi incǎ o fac. Nu pot şi nu vreau sǎ nu vǎ mai iubesc. M-aţi ajutat, pe rând, sǎ mǎ maturizez. Sǎ fiu mai puternicǎ, mai înţeleaptǎ. Şi simt cum îmi tresaltǎ sufletul de atâta iubire câtǎ îmi curge prin vene. Nu pot sǎ nu îi iubesc pe cei care m-au transformat în cea care sunt astǎzi. Pentru cǎ îmi place cum sunt. Mǎ iubesc pe mine, deci vǎ iubesc pe voi. Voi sunteţi sfinţii mei pǎgâni. Plini de pǎcate, v-aţi sacrificat sufletele pentru mine, pentru zǎmislirea Mea. Pentru ca eu, cea de azi, sǎ exist. Sunt totuşi încǎ un embrion. O sǎ mǎ nasc când voi gǎsi Dumnezeul meu. Aţi fost, pe rând, îndrumǎtorii mei, prin propria mea Comedie Divinǎ. Am trecut cu voi prin Infern, prin Purgatoriu şi prin Paradis. Şi totul doar ca sǎ ajung cândva s-ating “iubirea care mişcǎ sori şi stele”.