Am scris 'frică'? Am vrut sa scriu...

Mi-e frică de trenuri. Mi-e frică de gări. De perdeluţele vişinii, îmbâcsite de praf, din trenurile vechi; de scaunele verzi, neprimitoare, din garniturile noi. De întârzierile interminabile şi accidentele de la fiecare drum. De bagaje. De graba de la urcare şi aglomeraţia de la coborâre. Chiar şi de controlori.

Am început să uit cum e să merg cu trenul. Am început să uit drumul spre gară şi ritualul dinaintea fiecărei plecări. Nu mai sunt chiriaşă căilor ferate. Tabelul cu sosiri\plecări nu mai prezintă niciun interes; nu mai oferă niciun reper pentru privirea mea goală. Acum e doar un tabel. Random places, random hours.

Carnetul de cupoane? Uitat undeva, pe fundul sertarului de la birou. Rucsacul? Nici nu mai ştiu unde se află. Cine ştie când îl voi mai folosi? Totul, atât de sistematic, atât de la fel de fiecare dată…a fost lăsat în urmă.

Mi-am schimbat rutina. Cele 9 ore s-au transformat în 90 de minute. Cele 2 săptămâni s-au transformat in 2 zile.

…Atunci mă întreb: eu de ce nu mă transform?

Cimitirul 'Daca'

Cadavre de vise.
Putrezite sau mumificate,
uitate sau muzeificate;
morţi-vii sau morţi-morţi.
Cimitir de speranţe,
de alte dimensiuni,
alte 'eu'ri, alte lumi.
Plăci de morminte cu 'ce-ar fi fost'.
Cimitirul 'Dacă'.
Doamne, cât urăsc cuvântul ăsta...

...dar dacă nu l-aş urî?

Atat de...

Atat de simplu in cuvinte - atat de complex in fapte.
Atat de into reality - si totusi atat de departe de ea.
Atat de capabil sa faci rau - si totusi atat de impotriva lui.
Atat de neatins de viciile societatii, de 'practicile' universale si obisnuite din ziua de azi.
Un fel de a vedea lucrurile atat de pur, de demn, de sigur, de fara cusur, de idealist.
Niste visuri si idealuri atat de exagerate la prima vedere, dar pe care tu le urmezi cu atata ambitie si perseverenta, incat par a fi la o aruncatura de bat.
Atat de usor influentabil cand vrei - atat de greu de convins cand nu vrei.
Atat de altruist, de bun, de empatic - si totusi niciodata nu te lasi calcat in picioare.
Atat de matur uneori, de responsabil - dar alteori atat de copilaros, de vulnerabil.
Atat de echilibrat - dar atat de nebun, spontan, surprinzator.
Atat de rezervat cu majoritatea - atat de deschis cu putinii care ti-au castigat increderea.
Atat de ametit cateodata - si totusi atat de atent la detalii.
Atat de amuzant cand incerci sa fii serios - si invers.
Atat de inocent cand nu e cazul - si atat de pervers in cele mai nepotrivite locuri si momente.
Atat de stereotipal in unele gesturi - dar atat de ciudat, de neinteles in altele.


Si cel mai frumos: atat de increzator. In ce? In tine. In mine. In noi.

...fara motivatie, sens sau logica.

Stii vorba aceea, cum ca iubesti cu adevarat atunci cand iubesti pe cineva in pofida tuturor defectelor sale si nu datorita calitatilor sale? Ei bine, e adevarata. Din pacate, iubirea nu are motivatie, sens sau logica. Iubirea nu stie ce sunt calitatile, ce sunt defectele, ce e raul sau ce e binele. Iubirea stie un singur lucru: sa se daruiasca cui are ea pofta, fara sa tina cont de nimic altceva. El are tot: e inteligent, e amuzant; e ambitios, e loial; e placut, e amabil… E tot ce-si poate dori o fata. Tu? Tu nu ai nimic din toate astea. Nimic. Ai in schimb un singur lucru. Nu stiu care este acel lucru, dar este singurul care ii lipseste lui; este acel ceva ce ma trage spre tine, ce ma inghite in tine ca nisipurile miscatoare. Pentru ca tu ma trageai in jos, tot mai in jos. El ma ridica, el imi da avant, ma sustine, are incredere in mine… Pe scurt, imi da aripi. Si totusi eu tind spre in jos…spre tine. De ce?

…Pentru ca iubirea nu are motivatie, sens sau logica.

PS: fragmentul de mai sus dateaza de la inceputul lui noiembrie (2010); din motive...nestiute l-am postat abia acum; probabil am considerat ca isi are totusi locul printre celelalte cadavre si franturi de iubire.