Naşterea lui Venus

Deschise uşa hambarului şi se pomeni faţă-n faţă cu ceea ce avea să fie cea mai cutremurătore imagine pe care ochii ei bolnăvicioşi, stinşi prea devreme, vor fi oglindit-o vreodată. În mijloc se afla trupul lui gol, atârnat de o funie, legănându-se morbid. Gâtul lui strâmb stătea nemişcat, într-o poziţie nefirească. Sub el – un scaun vechi de lemn, răsturnat. Picioarele încă-i zbuciumau a agonie, dar în ochii-i deschişi, ficşi, se întrezărea deja poarta către lumea de dincolo.

Un trăsnet de durere brăzdă chipul copilei. Instinctul de conservare o făcu să se precipite către fostul locaş al sufletului iubitului său şi să-l dea jos cu toată repeziciunea de care era în stare. Dar ştia. Ştia că era prea târziu. Când trupul acela încă adolescentin îi căzu în braţe şi când ajunseră amandoi prăvăliţi în fânul de pe podea, parcă îi văzu sufletul ieşind prin gura întredeschisă, ca un văl de lumină deică. O învălui uşor, drept ultimă zvâcnire a iubirii sale, o sărută patern pe frunte şi dispăru în neant.

În acea clipă ştiu. Avea să îl urmeze. Se ridică încet, trase trupul până afară, în zăpadă şi cu întrebarea ‘De ce?’ în gând îşi ridică ochii spre cer, căutându-l pe El. Când îşi coborî privirea înapoi, către prea-iubitul său, priveliştea nu mai era aceeaşi. Un şuvoi de sânge începuse să curgă dintre buzele de-acum vineţii şi înroşise omătul vremelnic din juru-i. Ca o virgină în patul său nupţial, aşa zăcea şi trupul acela gol, cu pata de sânge lângă el – dovadă de netăgăduit…în cazul ăsta a morţii.

Ei bine, a morţii avea să fie şi ea. Pe ei moartea nu îi va despărţi. Pe ei îi va uni etern. Aşa cum voiseră şi visaseră încă din momentul în care buzele fragede se uniseră pentru prima oară într-un sărut. Se prăbuşi în genunchi, luă în mâini neaua însângerată şi îşi spălă chipul cu ea. Amestecul topit de zăpadă şi sânge i se prelinse pe gât, apoi pe sâni, înroşindu-i cămaşa subţire de pânză topită pe care o purta.

Într-o secundă ieşi din transă şi cu o putere pe care doar dragostea i-o poate insufla cuiva îl trase de picioare până pe dealul din spatele casei, lângă bătrânul stejar, unicul martor al tuturor atingerilor timide, stângace, dar pline de toată pasiunea şi suavitatea din lume. Îl aşeză pe pământul îngheţat, se dezbrăcă de cămaşă, o aruncă undeva, în întuneric şi se lungi lângă el. Un ultim sărut, tremurat şi încălzit de lacrimi fierbinţi, pecetlui sfârşitul iubirii lor pe această lume şi începutul ei pe cealaltă. Mirosul pregnant de sânge al cămăşii învăuia tot dealul. În depărtare se auzeau urlete de lupi înfometaţi…

17.02.2011

Astǎzi port rochie.

Ştiau cǎ se iubesc. Ȋi despǎrţeau însǎ mii de kilometri. Nu se vǎzuserǎ niciodatǎ şi nu aveau cunoştinţǎ unul de celǎlalt. Dar se iubeau. Simţeau asta. Un sacrificiu tragic pentru cei cǎrora le bate inima în piept mai tare decât celorlalţi. Era o diferenţǎ de 16 ani între ei. Pentru ea era primǎvarǎ. Sufletul lui se plimba deja printre frunze galbene şi ploaie. El îşi dǎduse seama cǎ nu e deloc uşor. Şi se resemnase. Pentru cǎ în lumi şi timpuri diferite, sufletele amputate îşi cautǎ degeaba oglindirea; nu se vor împiedica decât de oglinzi sparte. Orice suflet este nomad pânǎ îşi întâlneşte simetria. Şi în inocenţa lui, dupǎ ce oboseşte de atâtea cǎutǎri, sperǎ în van cǎ se va simţi bine lângǎ o simetrie strâmbǎ. Dar când douǎ suflete legate au fost aruncate în lumi şi timpuri diferite, ele sunt condamnate la un drum cǎtre nicǎieri. 

La fel şi ei. Aşa cǎ s-au îngropat amândoi în împliniri lumeşti, materiale. Şi sterpe. El împǎcat - ea încǎ tânǎrǎ, încǎ sperând la o fericire utopicǎ. Neştiind cǎ acea fericie avea sǎ rǎmânǎ utopicǎ şi atât. Se otrǎveau amândoi cu poveşti standardizate de iubire. Dacǎ ar fi ştiut doar unde sǎ caute… Undeva, acolo, în gândurile lor, parcǎ ştiau. Şi aşteaptau. Se aşteaptau unul pe celǎlalt. Dar aveau sǎ se uneascǎ ei vreodatǎ? Avea sǎ facǎ vreodatǎ unul din ei saltul nebunesc? Aveau sǎ-şi simtǎ ei cândva suflurile, pielea, inimile? 

Prin cǎrǎri de alcool şi fumuri amorţitoare îşi creau iubiri artificiale, ţeseau sentimente resuscitate cu speranţe, cu vǎluri pǎrelnice. Deziluzia era confundatǎ cu regǎsirea. Un drum fatalist pe care au pornit amândoi din clipa în care pecetea a fost pusǎ la poarta începutului vieţii lor. Haos anost. Cântec de leagǎn le va fi chemarea cǎtre adâncuri dupǎ o viaţǎ sprijinitǎ pe inimi ce vor fi bǎtut în neant. Un zâmbet sincer şi dulce va împietri pe chipurile lor doar în clipa cea din urmǎ: zâmbetul revederii. Flacǎra vieţii acesteia, stinsǎ de lacrimi enigmatice, va fi reaprinsǎ de zborul lor împreunǎ din Apoi. Cadavre mai pline de viaţǎ şi iubire ca ale lor nu va fi înghiţit ţǎrâna vreodatǎ.