...Şi sufletul meu tot stǎtea agǎţat de pleoapele tale. Refuza sǎ-ţi
pǎrǎseascǎ privirea. Dar ţi-ai trecut podul palmei pe la ochi şi m-ai scuturat
din ochii tǎi ca pe un gunoi ca sǎ o vezi mai bine pe ea. Asta eram în ochii tǎi. Un fir de praf. Ca o fetiţǎ cu chibrituri, încercam sǎ mǎ încǎlzesc la adǎpostul
sufletului tǎu. Dar sufletul tǎu s-a rǎcit mult prea repede. Iar eu am avut
aceeaşi soartǎ ca a fetiţei cu chibrituri. Am murit. Sunt acum un morman de
lemne ude, pregǎtite cândva pentru foc. Nu mǎ mai poate aprinde nimic. O
pojghitǎ de lacrimi refuzǎ sǎ-mi disparǎ de pe retinǎ. Aşa privesc tot. Prin
lacrimi şi prin durere.
